Andrei Vasilachi's Reviews > Jurnal filozofic

“Un artist începe din clipa când știe să dea dreptate tuturor eroilor săi. Căci nu redai viața decât când pui totul în echilibru, când dai tuturor dreptate.” (p. 85)

Ce senin, captivant, dar și naiv pe alocuri e Constantin Noica! Acest jurnal trece prin tine ca o stihie în urma căreia nu ești sigur dacă ai fost scăldat și scuturat de-a binelea sau doar a bătut vântul un pic și totul a fost rezultatul imaginației tale.

Cred că un titlu mai potrivit ar fi “Despre fiul risipitor”, întrucât Noica e clar obsedat de acest spirit Dionisian (asemenea lui Nietzsche, doar că e mai blând decât germanul), în care pasiunea, orgoliul și voluptatea sunt vicii necesare. Îi plac grecii antici (în afară de Aristotel) deoarece ei „n-aveau bunul-simț”:

“Iubesc la greci faptul că merg până la capăt. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost excesul. Oamenii aceștia (din piețele orașului, nu din placida natură!) n-aveau bun-simț. Căci bunul-simț i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mișcă. Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Și poate că măsura, înțelepciunea, “mioriticul”—în sens nefilozofic—ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare.” (p. 43)

Îi displace mitul mioritic românesc, care e “prea nezdruncinat” (prea asemănător fratelui fiului risipitor—domesticit și moralist):

“De ce toate frumusețile românești trebuie să fie cu ciobani, cu natură și cu gingășie?” (p. 115)

Similar lui Nietzsche, lui Noica îi displac profesorii (sunt prea conformiști), e împotriva restrângerii dorințelor (“Nu suprimarea dorințelor, ci dublarea fiecăreia din ele e soluția.” p. 91) și vieții exagerat de raționale (e pentru echilibru între spiritul Dionisian și Apolonian); doar că germanul era totuși mai tăios în exprimare, Noica stă mai la suprafață, ne alintă un pic, ne explică un gând-două, dar nu pătrunde prea adânc în criticile sale. E mai iertător cu oponenții săi (imaginari sau nu).

Ce-i drept, nu-i prea place de Aristotel, e prea “pedagogic”, spune Noica, preferându-l mai degrabă pe Platon—cu lumea sa de “idei perfecte” și echilibrul între eu și comunitate (vezi Republica). În cuvintele lui Noica:

“Lumea nu poate fi lăsată cum este. E din cioburi, e spartă. Când știi că un om anumit s-ar potrivi unui loc anumit, când știi că o idee vie poate intra în compunere cu altă idee vie, nu mai poți fi liniștit până nu creezi o formă de echilibru. E de altfel, cel mai pur sentiment pe care-l am. Poate singurul pur cu adevărat, în sensul lor: eu nu figurează nicăieri.” (p. 90)

Noica susține implicit ideea lui Nietzsche a Ubermensch-ului—omul care-și făurește propriile valori și “devine ceea ce este”. Putem observa clar această preferință în următoarele paragrafe:

“Văd încă odată limpede că un om mare nu poate fi imitat. Tot umanismul asta visează: să ofere prototipuri care să fie, într-un fel sau altul, imitate. Dar e suprema absurditate a pedagogiei. Căci nici măcar într-o viață de sfânt nu e nimic „exemplar”, nu e nimic de imitat. Dacă nu se realizează pe cont propriu, orice viață e o nereușită; o amânare.” (p. 78)

“Cine nu simte tot ce e aspru, egoist, crud în spirit, nu trăiește la nivelul lui. Oamenii mari nu sunt buni—iată adevărul. Nu spun că sunt răi, căci s-ar diminua atunci la fel de mult. Dar nu sunt buni. Căci nu sunt pentru ceilalți. Sunt pentru spiritul din ei.“ (p. 99)

Tare, tare nu-i mai plac profesorii. Am menționat cât de mult nu-i plac profesorii? Bine. Nu-i plac profesorii, și mereu ne amintește de asta. Vrea să facă o școală nouă unde “nu se predea, la drept vorbind, nimic.”— partea naivă (rebelă?) și oarecum adolescentină a lui Noica:

“Singura școală valabilă, singura școală creatoare de cultură e aceea în care profesorul însuși trece examene.” (p. 48)

We get it, you don’t like formal education, can we move on? No? Aaaaaaaaa.

“Fără să știi biologie poți face de la început o presupunere: întâi se naște organismul viu și pe urmă se formează scheletul; întâi suntem plasmă vie și pe urmă devenim ființe vertebrate. Așa e cu tot ce e viu, începând cu gândirea, cu morala. Iar dacă nu e așa în biologie, cu atât mai rău pentru ea și profesori (Au un argument în plus să rămână ființe moarte).” (p. 91)

OUCH! Someone call 911, there’s lots of roasting going on!

Am menționat că nu-i place pedagogia (și că Aristotel e un demon)? Nu? OK:

“Pedagogia vrea să tehnicizeze, să reducă la formă și tipare ceva viu, așa cum făcea sofistica pentru gând sau retorica pentru cuvânt. Orice om viu știe să învețe pe celălalt, după cum orice om bun e dicendi peritus și orice pur gândește drept. Dar nu, oamenii vor o știință pentru așa ceva. Nu s-au întrebat, se vede, de ce sunt științe întregi care nu se mai predau astăzi. Mă mir că Aristotel n-a fost și pedagog!” (p. 76)

Aristotel săracul n-are liniște-n sicriu…

Dar hai că totuși Noica are și cuvinte de laudă pentru Aristotel (ironie?):

„Aristotel—singura dată când mă atrage—are un exemplu sugestiv. Închipuiți-vă o oaste, spune el; o oaste pusă pe fugă în neorânduială. La un moment dar (asta e tot: ’la un moment dat’), un soldat se oprește. În jurul lui se opresc alți patru-cinci. Apoi, în jurul nucleului format de ei se strâng și alții, și iată dintr-o dată oastea întreagă întorcând fața către dușman și gata să primească din nou lupta. Asta înseamnă ’viu’: unul singur, elementul infinitezimal poate să coaguleze restul. Un singur individ vertebrează totul. Nu urci matematic și gata, de la simplu la compus, ci urci, fără compoziție, de la simplu la întreg. E paradoxul vieții, dar e paradoxul oricărei vieți. Și mă gândesc la o concluzie ciudată: un adevărat colectivism e mai individualist decât cel care își zice așa. Sau invers: un adevărat individualism ar trebui să fie colectivist. Căci numai acesta din urmă, cel care deține întregul, știe adevăratul preț al părții. În oastea lui Aristotel, soldatul înseamnă ceva, poate ceva. Ce poate el dincolo? Încă unul din scandalurile vieții, în istorie și dincolo de istorie.” (pp. 55, 56)

Ultimele propoziții din citat sună destul de Hegelian, și Noica pare să sugereze aici dialectica lui Hegel.

WTF is dialectica, you ask? Well, it’s complicated…

Poftim un pasaj din wikipedia: “Dialectica este însăși natura lucrurilor, iar filosofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.” (“căci numai acesta din urmă, cel care deține întregul, știe adevăratul preț al părții.”— Noica)

La sfârșit Noica dezvăluie un conflict intern în care el e „însuși fratele care caută, prin școală, împăcarea cu lumea”:

“Revăd tot jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul Fratelui. Și poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi fratele, care caută, prin Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...” (p. 117)

Știți care-i paradoxul? Mie-mi place de Noica! Da, deși pe alocuri aberează și generalizează prea mult, cumva el mă atrage, sau prin stilul lui de a scrie, sau că admite slăbiciunile sale; nu pot ști de ce exact, dar presupun că deoarece nu-i un moralist. E un scriitor înțelegător și oarecum blând, deși totuși un provocator—vreo 80% din jurnal fiind critica pedagogiei, critica preferinței noastre pentru fratele fiului risipitor, și lacrimile lui Aristotel.

Este ceva în Noica, imperfecțiunile lui sunt oglinzite în noi, rebeliunea noastră adolescentină nu mocnește definitiv—asta dacă nu “ești o ființă moartă”.

Ei bine, l-am criticat și l-am ironizat, dar e cazul și să-l laud. Spre sfârșit o să vă las cu unele aforisme care mi-au plăcut mai mult. În ele Noica e mai nuanțat, umorist, și înțelegător:

“Într-un mare oraș străin, ești cuprins de un obscur sentiment de neliniște, până ce întâlnești întâmplător tramvaiul No.1. Atunci te calmezi: ești la începutul începuturilor.” (p. 89)

“E dureros că românul n-a înțeles mai mult singurătatea. A avut partea de cea cosmică, păstorească, dar nu de singurătatea comunitară, rodnică, în care, despărțit de oameni, îi regăsești cu adevărat. Toate proverbele noastre despre singurătate (cel puțin cele din Zanne) îi sunt devaforabile. ’Numai nebunul petrece singur, că nimeni de el nu se apropie.’ Nu cumva de aceea ne lipsește simțul metafizic?” (p. 70)

„Toți te învață, mai ales când ești tânăr, cum să reușești. Dar o virtute mult mai mare și, în orice caz, mult mai utilă decât tehnica de a reuși e aceea de a ști ce să faci cu nereușitele. Nu numai că e greu să reușești întotdeauna, dar e și infecund. Devii ’premiant’. Și, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat câteva premii. De vreme ce ne sunt date și înfrângerile, există (fără căutare specială a lor, firește) o voluptate a înfrângerilor, care trebuie cultivată la oamenii tineri. Și pe aceasta o are fiul risipitor. Dar firește că și pe ea o „risipește”. (pp. 71, 72)

„Libertate: când aveau constrângeri de loc, timp și acțiune, anticii sau modernii făceau tragedii bune; și astăzi, când au toate libertățile, nu mai fac. Căci astăzi poți să scrii aproape orice, oricât și oriunde; ai toate ‘libertățile’. Și cine le folosesc? Autorii de revistă. Mi-e frică să nu fie așa peste tot…Ce ușor vând oamenii libertatea, singura, marea libertate, pentru câteva libertăți.” (pp. 106, 107)

“E ceva deprimant în verbul grec: agapao, a iubi. El înseamnă nu numai a iubi, dar și a se mulțumi cu, a se resemna. De la fericirea dragostei treci insensibil la tristețea resemnării… (Poate pentru că grecii vedeau totul în limite, și chiar și a iubi nu era, pentru ei, o pierdere.)” (p.32)

“Tulburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: “viața ca totalitate de fiecare clipă”. Așa o văd acum; așa este. În fiecare ceas simți că ești un întreg. Ai goluri, firește, dar le cunoști, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Ești o ființă împlinită. Dar citești o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simți golul adevărat, golul care ar fi trebuit să-l simți. Dar acum ești “întreg”. Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alții, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi.” (pp. 56, 57)